„Isuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, milueşte-mă pe mine, păcăto…”

Băiatul nu apucă să termine rugăciunea, este împins înainte de nerăbdarea pasagerilor sau de imperiozitatea necesităţilor lor şi luat cu asalt, abia reuşeşte să se tragă într-o parte laterală a autocarului. E singur şi se simte singur. Turma de oameni îl foiesc de ici-colo ca pe un bagaj pus în drum.

– Dă-te omule, ce-ai rămas aşa, nu vezi că încurci?

– Scuze, nu ştiu unde aş putea…

– Oriunde, numai aici nu, tre‘ să umblu la bagaje. Mirică, geanta frate, unde-ai pus-o, ţi-am spus că am ouă de la soacră-mea şi borcane, fratele meu, ai băgat-o în curul maşinii, degeaba-i spui labagiului, vede numai bani, geanta bă, n-auzi, las-o pe panarama aia că ne-ai spart, de-acasă te-nvîrţi pe lângă ea, las-o dracu‘ şi ai grijă de pasageri.

Scuipând o flegmă verde-compactă, reclamantul, un om scund şi înfiorător de slab, îl mai măsoară odată din priviri pe băiatul care, timid şi indecis, nu îndrăzneşte să se mişte.

– Unde mergi?

– În Liguria.

– În Liguria merg şi eu, că Valică numai traseul ăsta-l face, da‘ unde anume?

– Imperia.

– Aha. Eu mai departe, Ventimiglia. Hai du-te şi ia-ţi o cafea, ştii să ceri? Spui „ un caffe”, auzi? Că ăştia nu ştiu altă limbă. Trebuie să-mi schimb neapărat adidaşii. Put. Pute tot pe mine, ne ţine bulangiul ăsta înghesuiţi ca pe sardere, să-i iasă banul. Dacă nu ai maşina ta, eşti la mâna lor. Data viitoare vin cu maşina, mă cac în autocarul lui puturos. Îşi ia băiatul un BMW că doar cu asta mă ocup, am maşini pe mînă cîte vreau, sunt mecanic, puştiule. Mecanic în Italia se câştigă bine, mai ales unde sunt eu. Am şi-acu‘ una, dar am lăsat-o acasă, o distrug prin Romînia, am spus că merg cu ăsta că e din oraş cu mine, dar să-ţi bagi picioarele în el de autocar hodorogit, ajungi mort acasă. Hai fugi, un caffe, cum ţi-am spus. Mirică, hai tataie!

În benzinărie e haos. Cristian caută din ochi o coadă unde să se aşeze, dar constată că toţi stau masaţi în faţa casei de marcat, foindu-se agitaţi. Împins din inerţie ajunge la rând şi, bîlbîndu-se ruşinat, repetă comanda.

– Un caffe.

Îşi aude intonaţia vocii şi-i vine să roşească de parcă ar comite un delict.

Vânzătorul îl priveşte. Are faţa plină de piercing-uri şi tatuaje până şi pe degete.

– Macchiato, lungo, ristretto, normale?

Rămâne perplex. Priveşte în jur disperat, dar nu e nimeni din acelaşi autocar cu el. Ce să spună? Tace şi-şi repetă în gând noile cuvinte.

– Lungo.

La urmei lungo nu poate fi decât lungă.

A avut dreptate.

Ieşind, pentru cîteva clipe are senzaţia că îi fuge pământul de sub picioare. Odată cu ameţeala, o stare de greaţă îi răscoleşte stomacul. Se sprijină, palid, de zid. Controlându-şi cu greu tremurul mâinilor, soarbe o gură din cafea. Gustul aromat îl linişteşte. Încearcă să vadă dincolo de stradă, dar nimic nu-i atrage atenţia. E într-o ţară străină pentru prima dată şi nu simte nimic. Doar oboseală. Poate din cauza oboselii.

Soră-sa i-a spus că o să fie bine. Va încerca să-i vândă şi din tablouri, deja a vorbit cu patronul ei, îi va găsi şi o slujbă la vreun bar sau restaurant, nicidecum în şantiere, el e băiat bun, educat, nu are ce căuta acolo şi oricum e prea firav, are ea grijă, aşa i-a spus. Să vină în Italia. Ţara asta îl va vindeca de gândurile lui nefireşti.

Stă sprijinit de peretele benzinăriei şi priveşte mulţimea de oameni pregătiţi să urce în autocar. De ce sunt atât de agitaţi, de agresivi, unii cu alţii? Se privesc suspicioşi, vorbesc amestecat, sunt încă de la plecare nemulţumiţi. Cum au ajuns să plece aşa departe femei trecute de cincizeci de ani, mame cu copii mici, bărbaţi cu mîinile lipite de sticle, tinere cupluri cu priviri goale, bunici chiar, cu pozele nepoţilor afişate pe telefoane, un amalgam de suflete împunse constant de cine ştie ce impulsuri sau nevoi, el nu e ca ei, el nu se amestecă, nici n-ar şti cum, de obicei trăieşte în umbră, izolat, înfricoşat chiar de tăvălugul în care se aruncă semenii lui. El ştie că lumea se duce iremediabil spre pierzanie. Şi nimic nu o va salva, pentru că lumea nu vrea să fie salvată. Nu mai are timp să-şi dea seama că la capătul drumului, după furii şi deznădejdi, după compromisuri şi trădări, după prea multele cuvinte irosite şi clipe consumate, nu le rămâne nimic. Amintirile sunt relative, lucrurile se depreciază, faptele se demodează, idealurile se modernizează, copiii uită, prietenii nu mai există. La capătul drumului aşteaptă dezolarea. Şi frica. Frica de moarte. Sau de ceea ce e dincolo. Pentru că, oricum ai da-o, toţi încep să gândească abia atunci. Când nu se mai poate face mai nimic.

La urcarea în autocar i se face din nou greaţă. Mirosurile amestecate îl iau prin surprindere şi-i zăpăcesc stomacul. Să nu vomite, numai. Nu şi el. Au vomitat prea mulţi deja. Şi cîte certuri s-au iscat. S-au împroşcat cu invective.

Şoferii nu intervin, de obicei, aşa spune vecina lui de scaun, Tania, din Paşcani.

Unde mergi tu fată, a întrebat-o scundul, prieten cu Mirică, eu îs din Iaşi, şi tu tot din Iaşi, cum de nu ne cunoaştem noi încă? Şi spui că eşti badantă, hai? Mi-ar plăcea şi mie la bătrâneţe o badantă aşa ca tine. Dar nici acum nu ar fi rău, cât îţi dau broscarii şi ce te pun să faci? Atâta îţi dau şi eu, dar şi mie îmi faci la fel, adică tot tacâmul, schimbat scutece, mâncare, dus la pipi, la plimbare, ha, ha, ce scârboase mai sunteţi voi unele femei, cum să îl ştergi la cur pe moşneag, mai bine prostituţie taică, te simţi şi bine, iei şi-un ban bun, păcat că nu-s femeie, m-aş fute pe toate drumurile, cea mai uşoară meserie.

– Blea dacă nu taci şi nu laşi fata în pace, ai de-a face cu mine, auzi? Ce-ai de-a face tu cu ea?

– Du-te bă -n aia mă-tii, moldovean împuţit de la Prut. Nişte şerpi sunteţi toţi. Ce eşti tu mă, român sau rus?

– Da‘ stai zittto, omule, mai avem şi bambini pe-aici, controllarti un po’!

– Ce-ai cucoană, nu mai ştim româneşte? Păi dacă nu ştim, copii tăi nu-nţeleg oricum nica. Ia zi mă, puştiule, cum înjură mă-ta? Zice mă-ta cazzo, ia zii lu nenea. Nu rîde, duceţi-vă-n colo de ţărani, nu ştiaţi bine nici româneşte şi-o ardeţi în italiană, blea, tu ce spuneai că eşti?

– N-ai tu treabă cu ce îs eu, vezi-ţi de drum.

– Eşti un căcat, aia eşti. Toţi sunteţi nişte căcaţi, n-a rămas nimic român în voi. Vă strecuraţi ca şerpii sâsâind să luaţi paşaport românesc şi pe unde vedeţi un romîn la nevoie, îi întoarceţi spatele, ba mai şi rîdeţi, ce te burzuluieşti, crezi că mi-e frică de tine, hai, ridică-te dacă eşti bărbat, s-o dăm parte în parte, ai vână blea sau ţi-au rupt-o ruşii de tot?

Cristian îşi simte stomacul adunat în gât, înghite în sec, ăştia or să se bată, mai apucă să gândească, înainte să audă zgomotul unei sticle lovindu-se de geamul autocarului. Nu s-a spart, s-a rupt în două, împroşcându-i Taniei fusta colorată de vară.

N-o să se vadă cine ştie ce, gândi aiurit Cristian, între atâtea culori, merge bine şi o pată.

Cei doi sunt gata să se ia la bătaie peste scaune. În învălmăşeală se-aude pârâitul strident al unui microfon.

– Jaguarino, dacă nu te linişteşti, în următorul autogrill te dăm jos.

Cristian zâmbeşte fără să vrea.

– Rîzi pufanule, de ce râzi, îl ia la rost scundul. De mine rîzi, nu? Hai stai calm, nu-ţi fac nica, tu eşti de-al meu, vrei să ştii de ce-mi spun aşa? Aparte că-s slab, la începuturi nu găseam muncă şi am dormit pe unde am apucat, pe la părăseli, nu ştii tu ce-s alea, văd că te uiţi ca mielul, case frate, ruine nu case, părăsite de oameni, dar bune încă de locuit. În ţară mama era bolnavă, Dumnezeu s-o ierte, trebuiau bani s-o ţin în spital, de unde bani, îi trimiteam poze cu palmieri şi castele, dar eu dormeam pe unde apucam şi mâncam ce aruncau ăştia pe la supermarket. Am cunoscut pe unul, un hoţ cinstit, da tot hoţ şi m-a învăţat cum să-mi procur mîncare, apoi altele, mici găinării, nu cine ştie ce, eu nu-s bun ca hoţ, dovadă că m-au şi prins. Dar până să mă prindă, i-am alergat de dracu i-a luat pe toţi.

Au fost de treabă, totuşi. Am înapoiat bucata de carne la magazin, mi-am cerut scuze, patronul m-a iertat şi carabinierii m-au întrebat ce ştiu să fac. Le-am spus şi m-au ajutat să-mi găsesc de muncă. Le-am căzut simpatic, cum se spune. Ei mi-au pus porecla.

Să-l vezi cum alerga, ca un jaguarino, povesteau când nimeream să mă arate altor carabinieri. Au fost vremuri grele, să nu furi niciodată, mai bine te umileşti şi ceri, decât să furi, să nu te laşi pradă disperării, mereu Dumnezeu îţi întinde o mână.

Şi să ajuţi când poţi, nu fi ca iudele astea de moldoveni. Frate, nu-i suport, parcă-s de gumă, parcă-s păpuşi, ăştia nu mai au nimic autentic în ei, sunt sintetici toţi, sunt un experiment, nu te uita aşa la mine, nu o spun eu, o spunea un inginer, om deştept, nu oricine.

N-or fi toţi la fel, nu-s bătut în cap, o fi şi la ei ca la noi. Ştii cum spun cei rămaşi acasă. Că au plecat din ţară mai ales pleava, lumea needucată, ţăranii, curvele şi infractorii. Ei nu-şi găseau locul, oamenii cinstiţi au rămas. Prostii. Invidie de român. Şi nu spun eu, despre mine, care-s cum îs, vorbesc despre alţii pe care i-am cunoscut în toţi anii petrecuţi prin străini. Am întîlnit oameni deştepţi, obligaţi să plece să muncească afară.

În Ventimglia sunt o mulţime. E unul, fost profesor de limbi străine, un om cu caracter, are două fete la facultate şi cu banii din ţară nu reuşea să le ţină. A lăsat postul şi a venit în Italia. Munceşte faianţer pe şantier şi e priceput. Fetele vin şi ele în vacanţă şi fără ifose, deşi vorbesc la perfecţie nu ştiu cîte limbi străine plus italiana, muncesc pe sezon într-un restaurant. Nu se duc în cluburi şi nu sug banii părinţilor, trebuie să le fie ruşine când se întorc şi aud vorbindu-se că diaspora în sus şi diaspora în jos. Diaspora aduce banii, frăţică.

Mai ştiu o doctoriţă ieşită la pensie, fii-sa e măritată cu un italian, a venit odată şi n-a mai vrut să plece. Ai să vezi şi tu, Liguria e ca fata morgana, s-a angajat badantă la un spital privat şi e mulţumită. Ajută şi ea cum poate, nu cere, nu fură…

Sunt mulţi ca ei, care au venit când nu se găsea de muncă, acum cică e, dar unde să te mai întorci? Femeia de lângă tine îţi e străină, copiii te privesc cu teamă, ţi-e şi ruşine că nu ştii cum să te comporţi cu ei, i-ai lăsat mici, dar ei cresc, iar tu nu le ştii obiceiurile, stai doar şi-i priveşti, să-ţi dea tata un ban să mergi la discotecă, îi întrebi, iar ei spun că nu mai sunt discoteci, sunt cluburi şi-n cluburi trebuie haine de firmă, mergi să le iei haine de firmă ca să le cazi drag, să ştii tu că eşti tatăl lor, ăla care se ocupă de toate şi ţi se strânge stomacul când vezi preţul, dar râzi totuşi şi iei. Le vezi în ochi o lumină timidă, parcă un regret, e prea scump tată, lasă, nu-mi trebe, îţi spun cu glas stins şi-atunci e cel mai rău, e cumplit, dar ce ştii tu. Ai şcoală? Facultate de arte! Să-mi dau palme, vezi că am dreptate? Sau eşti turist? Vii la mama sau la tata?

– La soră-mea.

– Să trăiască surorile, hai Mirică, fă şi tu oprire pentru o ţigară, că mi s-a tăbăcit curu‘ pe scaunul ăsta. Aer condiţonat n-ai, o bere n-ai dat şi tu atâta drum, ce spun bere, măcar o cafea ca profesioniştii, lasă-ne baremi demnitatea de a ne pişa cînd ne vine.

Şi să nu bei bere niciodată la drum, te mai învăţ pufanule, că rişti să te pişi pe tine cu şoferii ăştia, dacă n-ai papagal.

Bălăngănindu-se caraghios, Jaguarino a ajuns deja în faţă. Gesticulînd haotic, duce muncă de lămurire cu Mirică, unul din şoferi.

Dincolo de geam soarele apune într-o ţară străină. O lumină nemaivăzut de roşiatică umple orizontul. Case cu acoperişuri de foc, câmpuri, ruine, străzi fără nume şi oameni fără chipuri rămîn în urmă, petrecuţi de privirea caldă a băiatului.

Sunt departe de casă de-acum, gîndi el. Sunt un străin, ca atâţia alţii. Ce va fi cu mine, Doamne? Lumea noastră e fâşii, iar eu alerg prin beznă. Dar a te ascunde, fără să cunoşti de ce anume te ascunzi, nu e inutil? Cu voia Ta să fie toate!